DACII alte opinie

Deşi România are probleme foarte mari, care pot duce la dezmembrarea ţării, unii au alte probleme „majore” pe cap:  care au fost mai tari, dacii sau romanii?

Evident, aici mă refer  la campania  de dacizare din ultimul an,  denumită pompos cu numele “Dacii, adevăruri tulburătoare”.

Am arătat în materiale anterioare, de ce vorbim despre o manipulare ieftinăşi de ce autorii sunt nişte persoane fără niciun pic de credibilitate.

Din păcate, manipularea continuă neabătut. Promovaţi de băsistul Radu Moraru, dar şi de usl-iştii de la Antene, băieţii au mai găsit una. 

Acum se face tam-tam de un studiu care ar demonstra  “clar” că „romanizarea Daciei nu a fost posibilă și nu s-a produs, că suntem un popor mai vechi,

continuator al „nemuritorilor” daci”.  Şi ce mai zice studiul de paleogenetică, căci despre el este vorba?  “Actuala populație a României se înrudește genetic

în special cu populațiile Greciei și ale Bulgariei” dar şi mai mult, că “o parte dintre italieni, în special cei din nord, sunt la rândul lor înrudiți genetic

cu populațiile vechi care au trăit în Arcul Carpatic acum 2.500 – 5.000 de ani. De unde concluzia halucinantă că nu noi suntem urmașii Romei, 

ci o parte dintre italieni sunt urmași ai tracilor care s-au dezvoltat într-un spațiu locuit cândva de traci, cu care s-au și amestecat, și doar

într-o mică măsură cu populația italiană”.

Să le luăm pe rând. În primul rând, ce este paleontologia?După definiţia „adevăraţilor”, paleontologia ar fi “o “fereastră“către trecutul omenirii. Fiind un domeniu

de studiu al ADN-ului vechi și degradat, Paleogenetica poate aduce informații importante despre originea și evoluția omului și a genomului uman,

migrațiile populațiilor umane, relațiile de înrudire ditre populațiile umane vechi și cele actuale”. Poetic, dar se nasc nişte întrebări. Păi dacă 

ADN-ul studiat e degradat, cum poate spune domnul Daniel Roxin că rezultatele arată “cât se poate de limpede” ai cui urmaşi suntem?

Ceea ce nu spune domnul Roxin e următorul lucru: o rămăşiţă fosilizată exprimă doar o mică parte din ADN-ul original prezent în acel organism[1]. 

Motivul este foarte simplu: temperatura şi condiţiile de mediu degradează ţesutul mort.  Mai mult, prin excavare ADN-ul se degradează accelerat, iar pentru

a fi viabil, osul studiat ar fi trebuit să fie escavat foarte recent, spun oamenii de ştiinţă.

Promotorii“studiului” nu suflă un cuvânt despre asta( oare de ce?!) ci doar afirmă că e vorba despre resturile a  „50 de indivizi aparținând populațiilor

vechi(22 din epoca bronzului, 28 din epoca fierului).”   Practic, s-au luat resturile a 50 de persoane, excavate cu zeci de ani în urmă, şi s-a spus că “sunt daci”…

Şi de ce doar 50? Sunt 50 de mostre relevante şi representative pentru o populaţie de milioane? De ce nu mai multe? Întrebări care suntem siguri, vor rămâne

fără răspuns….

Dar să zicem, de dragul strămoşilor noştri, că acele 50 de ADN-uri aparţineau unor daci. Să analizăm una din „concluziile” specialiştilor. Anume că italienii din

Nord sunt înrudiţi genetic cu dacii şi că ei sunt urmaşi ai tracilor.

Cine sunt italienii din Nord? Piemontezii, lombarzii, friulanii şi ladinii. Fiecare din aceste regiuni are dialectul său, destul de diferit faţă de ceea ce se vorbeşte

în alte regiuni italiene.  Dacă ar fi să urmărim firul logic al concluziei de mai sus – deci că romanizarea nu s-a produs  şi că suntem apropiaţi

genetic cu nordiştii– ar trebui ca aceste populaţii din nordul Italiei să vorbească aceeaşi limbă cu rudele lor de pe teritoriul românesc. De acord?

Cercetând studiile lingvistice, aflăm, că limba română se înrudeşte cel mai mult cu…limba sau dialectul sicilian. Dar vai, Sicilia este ÎN SUDUL Italiei. Păi cum vine asta? Haideţi să exemplificăm. Pentru aceasta vom folosi cel mai vechi text românesc în uz continuu. Rugăciunea “Tatăl Nostru”[i][2]. Vom pune pe lângă

varianta românească, cea siciliană, cea piemonteză şi cea ladină.

Tatăl nostru (română)

Tatăl nostru Carele ești în ceruri,
sfințească-se numele Tău. Vină împărăția Ta.
Facă-se voia Ta precum în cer așa și pe pământ.
Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă’n fiecare zi.
Și ne iartă nouă păcatele noastre, precum iertăm şi noi greşiţilor noştri.
Și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de Cel-Rău”

Patri nostru (siciliană)

Patri nostru, ca siti ntrô celu,
Santificatu fussi lu Vostru nomu
Viatu vinissi lu Vostru regnu.
Fatta fussi la Vostra Vuluntati
Comu ntrô celu accussì ntra terra.
Dàtini sta jurnata lu nostru panuzzu,
E pirdunàtini li nostri piccati
Accussì comu nuiàtri li pirdunemu ê nostri nìmici.
E nun lassàtini cascari ntrâ tintazzioni.
Ma scanzàtini dû Mali.Amen.

Nostr pare( piemonteză)

O Nostr Pare che të ses an cel, tò nòm a sia santificà.
Tò regno a vena, toa volontà a sia faita su la tera com al ciel.
Dane ancheuj nòst pan cotidian,
e përdonene ij nòstri debit,
com noi i përdonoma a coj ch’a l’han offendune,
e lassene nen tombé an tentassion,
ma libererene d’ogni mal. Amen

Pere nost (ladină)

Pere nost, che t’ies n ciel,
sibe sanctificá ti inuem,vënie ti rëni, sibe
fata ti ulentà coche, n ciel nsci n tiëra.
Da-nes ncuei nosc pan d’unidi y lasce-nes dò nosc
debit, coche nëus lascion dò a nosc debitëures, y no nes
mené tla tentazion,ma libre-nes del mel. Amen.

Cred că orice dac autentic al timpurilor moderne poate remarca că limba pe care o vorbim seamănă mult cu limba sudului Italiei,

deşi conform studiului prezentat mai sus, nu există asemănări genetice cu cei pe care o vorbesc!

În schimb, conform logicii aceluiaşi studiu, nu vorbim deloc aceeaşi limbă cu cei care, teoretic, avem aceiaşi strămoşi!  Dacă acceptăm teoria daciştilor,

înseamnă că suntem de accord cu faptul că limba română şi dialectele din Nordul Italiei sunt urmaşele vechii limbi a dacilor. Dar tot ei, daciştii adică,

susţin că romanizarea nu s-a produs. Ar rezulta, firesc, că limba română şi dialectele ladin sau piemontez să fie foarte asemănătoare, pentru că

sunt ale aceleiaşi populaţii, una foarte rezistentă la influenţe străine.

Cum e clar că nu e cazul, se nasc nişte întrebări de bun-simţ: dacă dacii de pe teritoriul României nu şi-au putut schimba limba în 500 de ani de romanizare

( da, aţi citit bine!) cum de şi-au schimbat-o dacii din nord sub influenţe germanice sau galice?

Care dintre cele două populaţii sunt adevăraţii urmaşi ai dacilor?

Cum se face, prin ce mecanisme(dacă “romanizarea n-a existat”), limba dacilor neromanizaţi (limba română) seamănă cu limba unui popor (sicilienii) romanizat,

cu care nu avem legături genetice?!

 Cred că răspunsul este evident pentru orice om cu capul pe umeri. Acel “studiu” este, în cel mai bun caz, NERELEVANT.Concluziile autorilor se bat în cap în cap

cu realitatea. De-aceea nici nu este luat în seamă de oamenii de ştiinţă serioşi.   Dacă paleontologia ar fi o ştiinţă aşa de exactă, ar fi fost de mult folosită

pentru a stabili originea multor altor popoare, din ţări care-şi permiteau cercetări în acest sens, nu?  Da’ de unde!

Apropo: de ce domnul Napoleon Săvescu a cerut să ne declarăm daci şi nu români la recentul recensământ? Dacă român egal dac, de ce e nevoie să ne

declarăm altă etnie? Cui foloseşte dispariţia din istorie a poporului român, căci asta ar însemna, deci implicit a actelor şi istoriei acestuia?

Cinci sute de ani de romanizare

Spuneam mai sus, spre stupoarea unora,  că pe teritoriul nord- dunărean romanizarea a fost neîntreruptă peste 500 de ani. Cinci secole.  Un adevăr pe care

realizatorii “adevărurilor tulburătoare” se fac că nu-l văd.  Am explicat déjà, în primul răspuns, de ce romanizarea a fost un proces mult mai îndelungat decât

ceea ce a promovat istoriografia comunistă. Să continuăm.

 “De aşa-zişii fugari, trimişi să ne arate drumurile şi să ne descopere pe cineva, trebuie să ne păzim cu străşnicie; măcar că sunt romani, cu

vremea ei au căpătat alte deprinderi, au uitat de-ai lor şi sunt cu mai multă tragere de inimă faţă de duşmani”[3], spunea împăratul roman

Maurikios  (Mauricius) despre locuitorii de la Nord de Dunăre. Când? După campania din 593-596 împotriva avarilor. Deci în  596, la peste 320 de ani

de la retragerea aureliană, Imperiul Roman  – acum cu capitala la Constantinopol – era conştient că locuitorii de la Nord de Dunăre sunt tot romani.

Având în vedere că este un text oarecum negativ despre strămoşii noştri – cum că ar cam trăda, împăratul nu avea niciun motiv să se refere la ei ca la “ai săi”,

pentru că este evident că duşmanii la care se referă sunt barbarii care ocupaseră vremelnic Muntenia şi Sudul Moldovei.

Putea foarte bine să spună că sunt nişte daci sau nişte străini angajaţi de Armata Romană pentru a o ajuta în campania de la Nord. Dar nici nu-i trece prin

cap aşa ceva. Împăratul spune clar, “măcar că sunt romani”, adică “măcar că sunt de-ai noştri”. Ce nebun şi-ar fi asumat o populaţie despre care

spune că este trădătoare, dacă nu era obligat de realitate s-o facă? Şi nu avem vreo dovadă că Maurikios (Mauriciu) era nebun…

Că tot veni vorba de nebunie, trebuie să spun că sunt un om care-şi pune constant întrebări. Nu pot crede o teorie, mai ales istorică, doar pentru că-mi

spune cineva sau pentru că mi-ar place să fie adevărat.

Plecând de la ceea ce afirmă înşişi realizatorii “adevărurilor”, cum că noi avem un grad ridicat de înrudire cu cei de pe teritoriul Bulgariei, Greciei şi Nordului Italiei,

pot şi eu să intreb: dacă respectivii s-au slavizat( bulgarii), elenizat(grecii) şi germanizat( nordul Italiei), cum se face că tocmai cei din Dacia au rezistat atât

de bine la influenţele străine?

Pe baza căror studii ştiinţifice se poate demonstra că doar copiii unuia dintre cei patru fraţi sunt capabili să se protejeze de influenţe străine de propriul neam?

Aveau poate, ceva mai breaz în sânge? Eronat. Pentru că adaptabilitatea culturală nu ţine de materie şi de genetică, ci de intelect, de spirit, de capacitatea

psihologică a omului. Deci nu de carne şi oase.

Să nu ne înţelegem greşit:  sunt de acord că ne asemănăm cu grecii şi bulgarii. E normal şi normal.Suntem cu toţii fiii Romanităţii Ortodoxe,

adică a Bizanţului.

“Acest popor al thracilor, pe care viaţa sa pastorală de continuă rătăcire îl supunea unei osmoze continui, fireşte şi cu naţiunile de origine

celtică sau illyră, în prezenţă pe vastul teritoriu pe care l-am desemnat, era împărţit însă după locul de munte, după cuibul de care

depindea – în aşa-zise nenumărate popoare[…] Sufletul thracic e capabil de a crea un imperiu, dar e incapabil de a i se supune.

Evenimentul care imprimă thracilor spiritul de supunere, pe care ei îl vor transforma cu încetul în acela de dominaţie, a fost cucerirea romană.

Această operă, care implica şi o transformare a mentalităţii thracice, a durat trei veacuri, între întâile legiuni ale lui Mariu cari descind pe tărâmul illyric şi

victoriile lui Aurelian. Opera lui Traian nu este decât un episod al acestor mari lupte şi ea nu ar fi fost posibilă dacă osmoza

thracică – prin rătăcirea continuă a păstorilor din Carpaţii dacici până la Marea Egee sau la Pontul supus dominaţiei romane n-ar fi continuat

şi după cucerirea peninsulei.

Actul de naştere al poporului român nu este aşadar numai cel săpat pe Columna Traiană, ci el se poate desluşi oriunde în cursul acestor veacuri

se întâmplă conflictul necesar dintre setea cu totul practică de imperiu a romanilor şi simţul lor infailibil al realităţii, cu acest popor de vizionari,

de eroi si poeţi care a fost poporul thracic.

Romanitatea thracică se întindea acum de la Carpaţii nordici până la Marea Egeică. În pofida numelor pe cari le poartă şi cari sună atât de thracic, pe

inscripţii datând din veacul al şaselea chiar, thracii aceştia au pierdut orice conştiinţă etnică.

Ei îşi spun romani, ceea ce, pronunţat de ei, cu o particularitate specifică graiului lor primitiv, suna români. […]

Împăraţii romani de origine thracică îşi simt fără preget îndemnul de a cuprinde Dacia. Figura de ctitor a lui Traian îi fascina. Ei construiesc pe malul dacic

al Dunării castre, turnuri, aduc legiuni cari să asigure transhumanţa pastorală şi liniştea din partea barbarilor. În panegiricul

împăratului Constanţiu, thrac romanizat, Dacia, se spune, a fost reluată: Dacia restituta. Împăratul Constantin aruncă un nou pod peste

Dunăre, la Celeiu. Ce garanţii mai puternice pentru unitatea românească?

Să nu pierdem din vedere, însă: marea viaţă istorică a românilor e la miazăzi. Întreaga romanitate thracică sunt ei înşişi. Un şir incomparabil de generali

ai Imperiului vor ieşi din Thracia fecundă în eroi: Aetius, învingătorul hunilor, Belizarius însuşi, care poartă încă un nume thracic, împăraţi

ca Diocleţian, Constanţiu-Chiorul, Constantin cel Mare, Leo I, Anastasiu şi Justinian – spre a numi doar pe cei mari… Ideea thracică se confundă

cu ideea romană. Thracii sunt, în Imperiu, promotorii geniului creştin”, scria Dan Botta în „Românii, poporul tradiţiei imperiale”[4]

Ca o completare şi ultim argument al continuităţii traco-romane, devenită prin creştinare, românească, citez un geniu, un om care a cunoscut suferinţa în

timpul regimului comunist(în timp ce alţii “sufereau” din patriotism, pe la New York): “Mijloc de apărare (şanţ, val de pămînt) atribuit îndeobşte

împăratului Traian, „…troianul era totuşi ceva, era val încremenit, întăritură, înainte de a fi oarbă îngrămădire, astfel că «troienirea»

poate fi înţeleasă, la limită, drept un proces formator (…) Limba a reţinut întîi isprava împăratului – ridicătura de pămînt – şi a slăvit-o în scrisul

cronicarilor”, spunea Constantin Noica.[5]

Ce semnificaţie se poate atribui transformării, de către memoria populară, a unui nume faimos într-un substantiv comun, decît aceea că

oamenii locului au simţit instinctiv în cel care-l purta, în “bădiţa Traian”, una dintre “frunţile unse cu mir” care i-a zidit ca popor? În timp ce

barbarii veneau valuri-valuri, peste strămoşii noştri, aceştia s-au apărat cu cel care a tras o roată de pămînt, un “troian” la adăpostul căruia şi-au putut

conserva seminţele noii civilizaţii. Cea română.

Ultimul răspuns

Oricine ştie câte ceva despre istoria războiului, ştie că acest asalt asupra identităţii româneşti nu este întâmplător. Este suficient să spun că el coincide cu

atacurile unui anti-român notoriu precum Lucian Boia.[6] Niciunui „dac” nu i se pare  dubios faptul că şi un astfel de individ neagă romanizarea? 

Niciun dac nu găseşte dubios că studiile care cică ar „demonstra” inexistenţa romanizării sunt finanţate de Germania, o ţară care încearcă să uzurpe identitatea

romană de peste 1500 de ani?  

Oameni buni, România este sub asediu. Şi duşmanii ştiu că un popor care nu e sigur pe identitatea sa, nu va lupta. În timp ce ţara e atacată,

unii vor ca noi să ne certăm pe propria identitate. Ce şanse avem, în aceste condiţii? Suntem, din nou, doar la mila lui Hristos şi a Sfintei

Maicii Sale.