GRECII IN ROMANIA

Grecii în perioada antică și medievală[modificare]

Prezența grecilor pe teritoriul a ceea ce este azi România datează din timpul coloniilor (apoikiai) și așezărilor comerciale (emporia) înființate în Dobrogea și pe țărmul Mării Negre (Vedeți și:Colonii în antichitate și Grecii pontici), începând cu secolul al VII-lea î.dHr. Începând cu așezarea de la Istria, procesul de înființare de colonii a ajuns la apogeu odată cu fondarea Tomisul însecolul al V-lea. Deși coloniile erau foarte sensibile la frământările triburilor dacice învecinate, ele au prosperat neîncetat, inclusiv în perioada scurtă a domniei regelui Burebista, care unificase toate teritoriile locuite de daci. După destrămarea statului lui Burebista și în secolele care au urmat, coloniile grecești au fost lipsite de privilegiile lor de noul stăpân, Roma Antică, iar mai târziu de Imperiul Roman.

Imperiul Bizantin a fost noua putere care și-a manifestat cu vigoare prezența la nord de Dunăre, menținând o hegemonie culturală asupra zonei până la dispariția sa ca stat.

După dispariția Imperiului Bizantin[modificare]

După Căderea Constantinopolului, domnitorii Moldovei și Valahiei (Principatele Dunărene) au devenit binefăcătorii multor instituții de cultură de pe pământul Greciei Otomane, inclusiv a mai multor mânăstiri de la Muntele Athos. Un mare număr de nobili, funcționari și oameni de rând au emigrat în cele două principate, care, deși vasale ale otomanilor, se bucurau de o foarte largă autonomie. Grecii sosiți în Țările Române s-au integrat în viața economică și politică de aici, unii dintre ei ocupând demnități însemnate, până la a ajunge să fie încoronați domni.

Ascensiunea grecilor în ierarhia principatelor a provocat o ostilitate vădită din partea boierimii tradiționale locale. Boierii, moșieri într-o economie agricolă slab dezvoltată, obișnuiți să aibă un cuvânt hotărâtor în politica principatelor, s-au simțit lipsiți de puterea pe care o aveau de noii veniți pe scena politică și au devenit foarte ostili față de emigranții din Grecia. Aceasta nu a fost singura tendință notabilă. În păturile superioare ale aristocrației valahe sau moldovenești, dar nu numai, s-au înregistrat numeroase căsătorii mixte.

Perioada fanariotă[modificare]

Luptele dintre susţinătorii Eteriei și trupele otomane în București, 1821

Odată cu debutul perioadei fanariote de la începutul secolului al XVIII-lea, cultura greacă a devenit predominantă. Aceasta a însemnat pentru început neglijarea instituțiilor tradiționale românești, iar pe de alta a însemant canalizarea energiilor domnilor fanarioți în direcția luptei de emancipare a grecilor de sub dominația otomană prin proiecte politice de creare a unei uniuni balcanice, practic un stat neobizantin. La aceasta ar mai trebui adăugată prezența omniprezentă și omnipotentă a clerului grec la toate nivelurile ierarhiei religioase, numeroase mânăstiri devenind închinate instituțiilor similare din Grecia, după acte succesive de danie a diferiților domnitori.

Dezvoltarea naționalismului grec a deschis celor două principate posibilitățile pentru revoluție, în condițiile în care la est de frontierelor apăruse o nouă putere politică și militară, Imperiul Rus ortodox. Faza muntenească a războiului pentru independența Greciei s-a consumat în conflictul dintre pandurii lui Tudor Vladimirescu răsculați împotriva otomanilor , inițial favorabili revoluționarilor greci, și Filiki Eteria. Asasinarea de către eteriști a lui Tudor Vladimirescu și creșterea animozităților româno-grecești nu a fost favorabilă decât otomanilor care au înfrânt Eteria. În 1822 Înalta Poartă punea capăt domniilor fanariote.

Secolele al XIX-lea și al XX-lea[modificare]

Plăcintar grec şi clientul lui evreu în București, pe la anul 1880

.

În timp, numeroși greci au fost asimilați complet de populația românească, numeroase familii considerate inițial fanariote contribuind din plin la îmbogățirea culturii locale.

După proclamarea independenței Greciei, România nu a mai fost o destinație favorită pentru grecii exilați, în țară rămânând în special cei din clasele sociale inferioare. Grecii puteau fi întâlniți în special în rândul antreprenorilor, comercianți și în mod special marinari, atât pe Dunăre cât și pe Marea Neagră, în special după integrarea Dobrogei în România.

Comunitățile de greci erau în general prospere și au menținut anumite instituții culturale specifice. În Româniâ a sosit un nou val de emigranți după încheierea războiului civil din Grecia la sfârștitul deceniului al cincelea al secolului trecut. În România comunistă, autoritățile au luat hotărârea naționalizării proprietăților celor mai multe organizații și a majorității persoanelor fizice, inclusiv cele ale grecilor. Mulți greci au fost închiși pe motive politice în lagărele de muncă, precum cel de la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

Situația din prezent[modificare]

Grecii din România (2002)

În conformitate cu rezultatele recensământului din 2002, în România mai trăiau 6.513 greci, cei mai mulți dintre ei în București și în zona înconjurătoare, urmat de județele Constanța, Brăila și Galați. Localitățile cu cea mai mare concentrație de greci sunt în județul Tulcea: comuna Izvoarele (1.166 sau 30,05%) și orașul Sulina (1,34%). În toate celelalte orașe și comune din România grecii dețin o proporție de sub 1%.

Recensământul din 1992 dădea cifra de 19.594 greci trăitori în România.^[1] Diferențele sunt rezultatul unei tendințe a etnicilor greci din afara granițelor Greciei de a emigra în patria-mamă ca homogeneis (ομογενείς – persoană cu obârșie grecească). Ministerul afacerilor externe al Greciei, prin instituțiile sale specializate, afirmă că pe teritoriul Românie mai trăiesc 14.000 de greci.^[2]

Uniunea Elenilor din România, fondată în 1990, reprezintă interesele comunitătii grecești din România, dintre membrii ei fiind desemnat reprezentantul minorității naționale elene în Camera Deputaților a României.